Baci la stână sunt din tată-n fiu…
Încălzit la foc din gâtlejele uscate,
Sunt așa de când pe lume mă știu…
Îngrijitor de turme prin cătune și prin sate.

Cojoacele mi-au fost patul de-o viață…
Sub cer, acoperiș de lumină și picuri de stele…
Și roua, lighean să-mi spăl ochii în dimineață…
Și miei jucăuși au fost mângâierile mele…

Mi-am târât picioarele pe imaș și pe coastă…
În soare, în ploaie, în vânt de furtună…
Fie că mi-a fost ziua reușită sau, uneori, proastă…
Sănătatea fragilă sau câteodată, cu îndurare, mai bună…

Am mâncat din traistă, cu mâna, mereu…
Bucata de pâine sau mămăliga, pe grabă…
Am însetat și m-am zbătut când mi-a fost greu.
Dar cine oare se oprește și ciobanul întreabă? !

Paltinii mi-au fost confidenți în vad de tristeți…
Și câinii din stână au alungat din mine tăcerile toate…
Adesea, puteți să credeți, de vreți sau de nu vreți,
Că viața n-a fost pe roze și n-a mers numai ca pe roate.

Au venit urșii și lupii să prade din cârdul de oi…
Și vremea cea rea să piardă mioare-n pădure…
Ploile să le mocirlească lâna curată în noroi…
Dar le-am fost baci celor pierdute în hățiș și celor ce-s pure…

Le-am dus pe brațe când șchiopătau adesea…
Și rănile le-am legat cu petice din a mea cămașă.
Și porțile din țarcul rupt cu zor mereu le-am dres…
Și eu vegheam în noapte, când pânda era alături, vrăjmașă…

Dar nimic nu m-a tulburat ca momentul acela…
Când lumina m-a învăluit cu tonalitatea ei divino-cerească…
Și când coruri de îngeri, purtând peste aripi candela,
Umpleau văzduhul înalt de cânt, să învie cu puterea dumnezeiască…

Nici fluier, nici trâmbiți, nici cobzele burtoase…
Nu cântau mai armonios din glasul ciupit și vibrant…
Ca făpturile cerești, coborâte pe trepte din căile lăptoase…
Pentru a fi momentului un martor liric și reverberant…

„Azi Ți s-a născut un Rege într-un grajd din Betleem…”
Era un vers ciudat în glasul lor de clopoțel subțire…
Și-am priceput curat din armonia frumosului poem…
Că S-a născut un Rege-Miel, ca să devină Mire.

Am alergat apoi să văd, la iesle, cum gângure minunea…
Cât am putut, voiam să spun la toți de corul cel din luncă,
Că în mintea mea era mai mult decât pasiunea…
Din dragoste de vestea bună, mi s-a născut poruncă.

Și așa am fost un baci și apoi am devenit o oaie…
Privind duios în dalbe raze ce frângeau în lemn…
Eu am zărit acolo, printre vitele culcate, în firele de paie,
Păstorașul drăgălaș, născut în momentul cel solemn…

Atunci m-am simțit cum nu m-am simțit vreodată înainte…
Un nenorocit ce află pentru întâia oară în lume elixirul…
Un cărturar ce a găsit Cuvântul întrupat printre cuvinte…
Și un rob ce-i dezlegat și căruia i s-a plătit pe viață tot birul…

Sunt iarăși la turmă, cu ochii pironiți în tavanul jos de nori…
Oile rumegă liniștite în deal, pe ochi de grasă pășune…
Eu, bucuros, zâmbesc că sunt oaia păstorită de alți Păstori…
Aleși să facă din mine, prin slujbă, o dulce și grea minune!